Câteva săptămâni am fost într-un concediu mult așteptat, la propriu peste mări și țări. Și am ajuns într-o țară în care, deși mi se vorbise despre felul oamenilor de a fi, îmi era greu să percep.
Am fost în Israel, și nu doar pentru partea religioasă. Îmi doresc să trăiesc experiențe, iar adevărul e că am avut parte de ele. Multe și variate.
Aseară, plimbându-mă pe centru în Oradea, mi-am dat seama că așa e, e așa cum înainte îmi spusese prietena mea: România e ciudată. Din ce perspectivă? Din aceea a faptului că aici toată lumea parcă vrea să demonstreze ceva.
Am fost în câteva orașe din Israel, iar acolo domnea o liniște, o pace și o împăcare. În primul rând, oamenii acolo, indiferent de vârsta și funcția pe care o au, tot vorbesc unii cu alții la persoana întâi. Adică eu cu tine. Au învățat și s-au educat că nu au nevoie de dumneavoastră pentru a crește egoul, stima de sine și respecta cu adevărat pe celălalt. Se au pe sine și bunul simț și e suficient.
Apoi, acolo, nimeni nu are treabă cu nimeni. Nu știu dacă vă puteți imagina cum e să mergi pe străzi iar ultimul stres al oamenilor să fie cum sunt îmbrăcați, dacă au ultima versiune de telefon, accesorii și haine în tendințe. Nu, acolo totul e simplu. Fiecare e liber să fie așa cum dorește. Tinerii erau atât de relaxați și atât de diverși, în special în îmbrăcăminte. Aveau niște combinații de piese vestimentare de te surprindeau. Ați zice că, oarecum, nu e ok, dar eu zic că e. Deoarece trăiau libertatea de a fi și a se purta cum doresc. DE A FI EI. AȘA CUM SIMT. Fără să le pese cum e celălalt. Și toți se acceptau, nu am văzut priviri ciudate la adresa unuia sau a altuia. Partea asta mi s-a părut fenomenală.
Să nu uit, dacă la început de an scriam despre sindromul privirii disperate, de citit AICI dacă vreți, acolo nu se pune problema de așa ceva. Nu am văzut nici femei, nici bărbați aruncând priviri disperate altora. Poate or fi avantajați că au avut câteva mii de ani de educație înaintea noastră, iar oamenii au învățat tehnici mai „superioare”, dar acolo disperarea aia pe care o vezi în România, unde cu partenerul de mână, celălalt partener își caută validarea în privirile altor trecători, bărbați ori femei, nu există. O fi împăcare de sine, conștientizare sau o avansată artă a flirtului… beats me, cert e că, să nu zic niciodată, dar pe acolo nu se punea „problema” de așa ceva.
Dacă în România mai toți ne străduim să avem mașini care de care mai „tari”, acolo, deși oamenii își permit, toți au autoturisme „normale”. Cred că în tot periplul meu am văzut vreo 5 BMW-uri, câteva Mercedes, mai multe Audi, iar VW era prezent mai mult prin modelele Golf și Polo, doar câteva Passat și un singur model de Passat CC am văzut. În schimb, piața auto e condusă detașat de mașini mici, rare sunt SUV-urile, de la Hyunday, Honda, Kia, Subaru, Mitsubishi…
Și am venit acasă. Și m-a izbit opulența cu care ne afișăm. Cel mai izbitor a fost felul în care oamenii se îmbracă aici, nu că eu nu aș face parte din același conglomerat cu nația Română. Nici nu am intrat bine în țară că vedeai bolizii de zeci de mii, sute de mii de Euro.
Nu, nu e un articol în care vin să disprețuiesc România, ci e un articol prin care îmi exprim oarecum mila, dar mila într-un sens trist, față de români și România.
Dintr-o dată am simțit că suntem o țară care mereu trebuie să demonstreze ceva, să arate că are, că e bună, că e valoroasă. Și asta din cauză că, de mulți ani, ni se spune că niciodată nu avem suficient, că nu am progresat destul. E drept că mergem în jos, munca subliminală dă roade.
E drept că am venit după vremuri ciudate, în care au fost lipsuri, și dorințe, și nevoi, dar drept mai e că, în ciuda lor, valoarea noastră ca nație și oameni nu a scăzut. Ea e în noi, în fiecare, și suntem valoroși, chiar suficienți (a se înțelege că suntem foarte bine așa cum suntem ca oameni, suflete, spirite, nu mă refer la educație, obiceiuri, comportamente, etc… ).
Aici, în România, trebuie să ne arătăm, că avem, că suntem, că facem, că uite că EXIST ȘI EU. Iar toată nebunia asta în care trăim ne-a transmis că tot mai mult că e nevoie să facem asta. Știu că aici, în țara noastră sunt oameni valoroși, iar eu despre aceia vorbesc. Alții din alte sfere, personal, nu știu, oarecum nu mă interesează, și nici nu vreau să opinez.
Trebuie să demonstrăm că suntem buni la job, în societate, în familie, pe strada, pe casa scării, peste tot. Ne lipsește o suficiență care să ne ajute să înțelegem că nu mai trebuie să demonstrăm cuiva ceva, că avem suficientă materie cenușie, energie, vitalitate, să facem. Ne lipsește încrederea în noi, și ne place mai mult să ne lingem rănile, după cum scria un FB friend, zilele trecute, batjocorindu-i pe alții.
Nu avem stimă de sine și nici nu am conștientizat că toate aceste nevoi de demonstrare prin haine, mașini, bani, femei, bărbați, buze și bombeuri făcute de bisturiu nu sunt decât semnele de exclamare care ne arată ce stimă de sine scăzută avem.
Că în noi, ca popor, nu avem încredere. Și ne lăsăm duși, ca barca fără cârmaci, pe ape. Azi limpezi, mâine mai tulburi.
Toate-și au rolul lor în viață. Inclusiv moda, că e plăcut să porți o haină deosebită sau să conduci o mașină care pur și simplu îți place, dar toate pentru a te bucura de ele, mai puțin pentru a te arăta, a te făli cu ele. Și fala asta, iar, e așa o bulină portocalie care numai arată lumii cât de jos suntem de fapt. Cu riscul de a jigni, că suntem chiar proști.
Pe lume toate ne-au fost date pentru a le trăi, experimenta, pentru a ne bucura de ele și a ne ușura viața. Baiul e că noi singuri ne-o îngreunăm făcând din ele țeluri, mici dumnezei pe care să-i agonisim, de care să ne lipim sufletele și distruge viața. Ca apoi să murim, săraci și sufletește, și material. Dar mai ales nefericiți.
Dacă vă întrebați după ce am venit înapoi?! În primul rând că așa a fost planul, reîntoarcea acasă după 2,5 săptămâni. Apoi de dor și de gândul că mă întorc la casa mea. Și de ce nu plec înapoi, acolo sau oriunde altundeva în lume? Că toate au un rost și un timp al lor.
Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.
Sursa foto: klaviyo.com