Copiii fericiți sunt crescuți de părinți fericiți

fetita fericita, bule, baloane de săpun

Cel puțin în Oradea există o tendință uriașă de focusare asupra copiilor. Părinți, bunici, unchi, mătuși, frați și surori, toți își centrează atenția asupra copiilor.

Îi duc la film, înot, ateliere de joacă, creativitate, orice, doar să crească fără să se plictisească, să știe cât mai multe, să aibă note maxime… pe scurt, să fie fericiți.

Dar ceea ce noi, adulții, uităm e faptul că un copil, și nu numai, inclusiv un animal, crește sprijinit de exemplul pe care, în primul rând, părinții îl dau.

Și acum vă întreb eu pe voi: cum să crești un copil fericit dacă tu ca și părinte nu ești fericit și nu trăiești într-un mediu (căsnicie) fericit?!

Te zbați să construieși o iluzie pe care cel mic oricum o simte. Mai mult decât atât, trăiește în ea. Și astfel, din prima zi de viață, îl obișnuiești să trăiască în aparență.

Cum ar fi dacă adulții s-ar opri din alergătură și ar începe să se uite la ei. La (ne)fericirea în care trăiesc, la (ne)mulțumirile pe care le au. Față de ei, de lume, de partener. Și ar începe să fie sinceri, dar fără a arunca injurii și a atribui vina altcuiva.

Cum ar fi dacă părinții ar fi atât de curajoși încât să confrunte realitatea, să își spună lor înșiși ce nu le place, cum se simt și ce cred ei, în acel moment, că i-ar ajuta să fie mai fericiți. Ulterior, să atingă pragul împlinirii și al păcii sufletești.

Nu știu câți aveți copii sau câți aveți curajul de a sta câteva minute cu voi. E crud, adesea. Pentru că începi să te vezi și parcă nu-ți place ceea ce vezi. Iar dacă ai puterea să-i lași pe ceilalți afară și să observi totul doar din prisma ta, a ceea ce ești, ce ai făcut, cum trăiești și cum ți-ar plăcea să trăiești, îți vine să fugi mai repede ca un Ferrari. Garantez.

În loc să tot mizați spre acea schimbare mult dorită, mai bine ați privi realitatea și ați înceta să mai vindeți gogoși pruncilor cărora pretindeți că vreți să fie fericiți.

Fericiți vor fi atunci când vor vedea acea fericire autentică pe chipurile voastre, de părinți și adulți, și mai puțin atunci când vă văd că vă ignorați partenerul, că nu reușiți să vă înțelegeți, grație orgoliilor imense, a indisponibilității și impresiei că sunteți prea deștepți. A job-ului care vă exhaustează. A părinților care încă vă domină și a lipsei de încredere în voi, în viață, în ce există și se află.

Deci, începeți de jos, dar nu de la piciul care merge în patru picioare abia așteptând să fie „ca cei mari”. Cred că suntem o generație destul de generoasă în oameni care au ajuns ca cei mari (cândva), adică nefericiți, neîmpliniți și plini de frustrări și angoase.

Varianta perfectă ar fi să fiți ceea ce vreți să propovăduiți. E ca și la școală, și asta vi-o spun tot din experiență, un copil, elev, tânăr nu învață decât de la acel profesor care nu doar știe ce predă, adică „lecția cum să fii fericit”, ci și trăiește acea lecție și e capabil să o predea în N variante și forme, dacă e cazul să o adapteze la nevoile și potențialul învățăcelului. Asta face diferența între profesorii buni și cei mai puțin buni.

Și cam la fel e și cu părinții și copiii fericiți. Acum, decizia vă aparține. Să mimați sau să acceptați ceea ce sunteți și să încetați din a mai crea perspective iluzorii în care voi nu ați trăit vreodată în realitatea curentă.

 

Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.

Sursa foto: safarikidslearningcenter.com