Articolul de azi e foarte direct. Am avut în gând să îl scriu de ceva vreme și iată-l! Ideea e simplă. În viață, fiecare om trăiește câte o dramă și nici unul dintre noi nu are dreptul de a-l judeca pentru ceea ce este, cum este, unde este.
Dramele sunt și după mărimea și dezvoltarea omului. Odată, la o grădiniță, un copil trăia drama că mama lui nu ajunsese încă la serbare. L-am privit în ochi cu multă înțelegere și l-am ajutat să se pregătească. De fapt, să uite, ca să treacă minutele până venea mama lui. Ajutându-l să se pregătească, timpul a trecut mai repede, iar mama era acolo.
Nici măcar nu ne putem da seama ce era în sufletul lui. Deoarece drama lui era atât de personală, stimulată de rănile, trăirile și moștenirile personale, implicit colective (ADN-ul familiei + ADN-ul colectiv).
Apoi, o altă persoană pierde autobuzul. Alta nu s-a trezit dimineața. Alta nu are un loc de muncă, un partener, nu are familie, nu are bani, siguranță, încredere. Că nu se simte împlinită, că nu poate avea copii, că i s-a terminat cafeaua, că afară plouă, că simte că nu poate evolua, că își dorește o schimbare dar nu știe de unde să înceapă.
Vedeți voi, acestea sunt doar câteva exemple minore, dar în fond pot fi adevărate drame. Capacitatea omului de a-și trăi la maxim emoțiile e fascinantă. Și, din păcate, emoțiile negative oamenii le trăiesc cu o mai mare intensitate decât pe cele pozitive. Deja genetic suntem proiectați să fim focusați pe a trăi negativ. Și nu e un bluff afirmația. Din cauza anilor mulți de suferințe, ca individ sau colectiv, le avem înmagazinate și sunt mai puternice, deoarece omenirea s-a complăcut în a face rău și a trăi cu frică.
Din acest motiv, ar fi fabulos să ne vedem propriile drame și când ne transformăm în drama queen. Acest rol de drama queen îl joacă, conștient sau nu, foarte bine și femeile și bărbații deopotrivă. Deoarece știm și ne place să facem din țânțar armăsar. Bine, nu toți, dar în mare parte…
Revenind la faptul că fiecare trăiește o dramă, frumos ar fi să ajungem să ne vedem, să acceptăm și să ne rezolvăm dramele. Să le anihilăm cu înțelegerea a ceea ce a fost, de ce și să iubim lecția de viață.
Iar din prisma acestei iubiri, în primul rând față de lecție, să ne iubim pe noi, viața, și pe ceilalți.
Prima formă de iubire e înțelegerea. Iar dacă ai înțeles de ce ți s-a întâmplat ție, fiind deja în papucii dramei, îți e mult mai ușor să îl înțelegi, sprijini și iubești pe celălalt.
Așadar… când vă mai supără(ți) aduceți-vă aminte că fiecare trăiește (cel puțin) câte o dramă în această viață, de care e mai mult sau mai puțin conștient.
Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.
Sursa foto: aphilosopherchair.wordpress.com