Renunță la a aștepta răsplată de la cei pe care i-ai ajutat

Pornim în scrierea articolului de la o premisă simplă, pe care cred că o conștientizați (mai) cu toții: nimic din toate câte le avem nu sunt ale noastre.

Viața ne-a fost dată. De părinți, Dumnezeu, Univers… așadar am ajuns pe lume ca rezultat și nu pentru că noi ne-am fi creat.

Apoi, pe lângă faptul că ne-a fost dăruită viața, toate în viață le-am primit de asemenea. Am primit hrană, apă, haine, educație, oportunități, iar unii susținere și încredere.

Ca mai apoi să fim noi cei care am oferit. Și nu pentru că din puterea noastră, cred eu cu tărie, au fost posibile, ci ca rezultat al celor primite.

Fiecare dintre noi, și nu o dată, ajungem în postura în care putem să ajutăm. Dacă alegem să o și facem, adică să acordăm ajutorul, atunci trebuie să devenim conștienți de acțiune, aceea că am ales.

Atunci când alegi, conștient sau nu, îți asumi o responsabilitate. O responsabilitate și o conștientizare că tu, la rândul tău, ca rezultat, ca dar ori chiar ca și o ofrandă, oferi la rândul tău.

E deja în ADN-ul colectiv bine inoculată ideea că trebuie să și primești. Că, la un moment dat, persoana ajutată să îți reîntoarcă favorul.

Maturizarea te aduce în punctul în care îți dai seama cât e de stupid totul. De ce? Deoarece:

  1. Te poziționezi, oarecum, pe o poziție de superioritate. Iar noi suntem egali. Chiar dacă averile noastre, lumești, sunt diferite.
  2. Apoi, te transformi într-un așteptător. Într-un beggar, adică un fel de cerșetor care stă cu mâna întinsă așteptând răsplata pentru ceea ce el a făcut.
  3. Așteptările, aproape niciodată, nu sunt împlinite și rapiduț de transformi într-un frustrat.
  4. Frustările duc la nemulțumiri. Față de celălalt, dar și față de tine.
  5. Iar frustările pot continua chiar și cu învinuiri la adresa propriei persoane, respectiv a celeilalte.
  6. Care duc și la propria-ți închidere. Față de toți și toate. Așa, îți închizi canalele care te ajută să primești, să dăruiești. Pe scurt: să continui să te dezvolți armonios.

Vedeți voi, în acest moment, eu văd totul în lumea aceasta ca pe ceva ciclic. Și vă împărtășesc cu drag viziunea. Iar ciclicitatea o descriu ca pe o mare de oameni care stau la roata norocului. Fiecare învârte. Uneori câștigă mai mult, alteori mai puțin, uneori chiar deloc. Cred că e imposibil să câștigăm toți odată și de toate – În felul acesta cred că am deveni și mai egocentrici și nu ne-am mai ști bucura de reușite – Iar câștigurile acestea la roata norocului vin din toate părțile, însă din cea mai sigură Sursă. Din cea care le-a făcut pe toți și pe toate.

Și ce mai cred eu e că noi suntem adevărate unelte în mâna acestei Surse. Unelte ca să ne facem nouă bine, dar și unelte ca să le facem altora bine. Și astfel, ajungem în postura în care să ajutăm sau să fim ajutați.

Când ajutăm, mergând pe principiul că suntem unelte, nu facem decât să îndeplinim un task măreț. Unul pentru care noi am fost pregătiți, pentru care ne-a fost dăruită putere, înțelegere și posibilitatea de a crea oportunitatea de a da. 

Când suntem ajutați, suntem iarăși niște unelte, însă de această dată unele care nu pot îndeplini singure task-ul. De aceea ne sunt trimise ajutoare. Ca să vă amuzați, imaginați-vă că noi suntem o bicicletă de copii de doi – trei ani, cu două roți mari (ajutații) și cu două roți mici, de sprijinin (ajutătorii).

Și tot acest proces, de a ajuta și a fi ajutat, nu e decât o parte din acea roată a norocului de care vă vorbeam mai sus.

Sunt oameni pe care i-am ajutat și mi-au întors spatele, s-au dezis de tot, dar sunt și oameni care m-au ajutat. Sunt oameni cărora m-aș fi bucurat să le pot întoarce favorul, dar nu mi s-a oferit ocazia, deocamdată, dar sunt și oameni care ar fi vrut să-mi fie de folos însă nu au avut cum, deocamdată.

Trăind influențată de acest ADN colectiv, de comportamentul bine inoculat al acestei societăți, pot spune că nu întotdeauna a fost plăcută situația în care m-am aflat.

Dar o mare fericire e trezirea. Momentul acela în care conștientizezi că nimic nu e al tău și nici nu va fi, că ai pe lumea aceasta un mare rol și că actul de a ajuta nu îți aparține chiar deloc.

Și o fericire, poate, la fel de mare e conștientizarea că totul se plătește și se răsplătește. Iar răsplata nu vine întotdeauna de la aceleași persoane și în aceeași formă. Asta e ca și cum ai vrea să rebagi pruncul în pântecele mamei. Imediat după naștere sau după o perioadă de timp. Nu ai cum. E nenatural.

În plus, de multe ori pentru un bine ni se răsplătește cu un bine și mai mare. Și cum să bagi printr-un loc al unei cheițe mici o ditamai cheia (răsplata).

Și ca să tragem concluzia: oferiți, dăruiți și lăsați oamenii potriviți să vină. Oamenii care pot cu adevărat să vă răsplătească și cărora să le răsplătiți ajutorul oferit/primit.

Eliberați-vă de nevoia de a avea mereu datornici și de a fi în poziția beggar-ului (a așteptătorului cerșetor). Fiți. Dați, așa cum v-ați da vouă, și primiți așa cum ați primi de la însăși Esența Divină, Atotcreatoare, Atotputernică și Atotștiutoare. Adică cu toată inima.

 

 

Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.

Sursa foto: unitedwithisrael.org