Rolul animalelor de companie este să ne învețe să iubim, nicidecum să substituie iubirea!

Îndrăznesc să scriu un articol care, poate, s-ar putea să-mi aducă, virtual, bocanci și pumni. În ultima perioadă, tot mai multe persoane au animale de companie. Câini, pisici, papagali, iguane, șoricei, hamsteri… o varietate de animale, unele mai pufoase și mai drăgălașe.

Este adevărat, dar și științific demonstrat, impactul pozitiv pe care un animal îl poate avea asupra noastră. Indiferent de vârstă. Sunt de un real folos copiilor cu dificultăți de exprimare, manifestare, celor cu nevoie speciale, inclusiv bunicilor.

Dar eu vreau să mă adresez celor care nu sunt în situații speciale și să le atrag atenția asupra unui fapt: mulți dintre noi ajungem să ne canalizăm dragostea, atenția și viața asupra animalului.

Iar rolul lui nu e de absorbant de iubire și energie. Dimpotrivă. Rolul animalelor este de a ne învăța să iubim, să dăruim, să fim și să trăim în realitate. Pot să recunosc că este mai ușor să iubești un animal decât un om. E mai ușor să îți deschizi inima față de un animal, decât față de un om. Într-adevăr este mult mai ușor, însă nu și calea.

Tocmai de aceea animalele ne vin în viață, din întâmplare sau alegere, ca să ne învețe să ne deschidem sufletul. Odată cu trecerea anilor, avem parte de experiențe care ne întristează, nu de puține ori care ne închid inima, ne fac să ne pierdem încrederea în toți și în toate, dar mai ales în noi înșine.

Și aici intervine animalul. Aici el intră cu toată bucuria în „scenă”, ca să ne arate că indiferent de ce s-a întâmplat sau în ce stare suntem inima noastră are puterea de a izbuti, de a iubi și de-și redobândi încrederea.

Vedeți voi, când suntem loviți, sau singuri, sau fără busolă în viață, avem impresia că toate ne-au părăsit. Încrederea prima dată. Încrederea că suntem iubiți și că și noi contăm pentru cineva. Iar un animal de companie vine și ne învață asta.

Întâi vom vedea că suntem importanți pentru el. Și nu doar pentru a-i da de mâncare, a-i face curat ori scoate la plimbare. Ci pentru a-i împărtăși și pentru a ne învăța să sporim stare de bine, dragostea care e în noi, chiar dacă într-o stare latentă.

Personal, am învățat multe de la animale. Doar priviți-le. Uitați cum sunt lipsite de griji. Priviți o pasăre. Ascultați-o. Ea cântă, chiar și pe ploaie. Ea nu se îngrijorează și totuși le are pe toate.

Un om drag mie îmi spunea cândva că omul primește de la Divinitate tot ce el, omul, are nevoie. În plus, frumos mai este scris că nu are rost să ne batem capul cu verzi și uscate, deoarece nici crinii câmpului nu fac asta și sunt superbi.

Revenind la animale, ele sunt adevărați profesori pentru noi. Ele nu au nevoie de multe și sunt fericite. Ele iubesc, chiar și pe acei stăpâni care îi agresează (nu la infinit, of course!). Dar pur și simplu sunt.

Și sunt pline de puterea de a dărui. Și dăruiesc fără frică, fără a se teme că mâine cineva nu le vor mai prețui darul. Ele oferă.

Oferă șansa omului de a reînvăța să fie suflet, adică căldură și omenie. Să ofere și altora dragostea lui și de a ieși din întunericul tristeții.

Cred că atunci când ajungem să ne iubim doar animalele, pentru că ele sunt bune și nu fac rău, nu trădează precum fac oamenii, ne privăm singuri de dreptul de a învăța ce e cu adevărat viața. Ne limităm la a trage concluzii despre soartă și oameni, dar fără a ne trage învățăturile din fiecare experiență.

În ultima perioadă trăiesc învățând din fiecare interacțiune. Dacă înainte o situație negativă mă înnegrea, acum mă întreb ce am eu de învățat de aici? De ce a apărut și ce am de făcut, de corectat? Aceleași ??? le am și după o experiență pozitivă, înălțătoare.

Îmi pun întrebările acestea, și multe altele, pentru că am învățat că, atunci când ne naștem, suntem puri și curați, dar pe măsură ce creștem ne îndepărtăm de esență și nu mai suntem noi. Nu mai știm cum să fim și începem, influențați de comportamentul colectiv, să judecăm, apreciem și catalogăm. Și nu corect. Și până nu învățăm ce e bine și drept, până atunci roata aceleiași experiențe se va „roti” prin viața noastră și nu vom înțelege că nu se va opri până nu vom pricepe adevărul.

Animalele ne învață să privim și să luăm fiecare om așa cum e. Toți suntem buni. Nu există oameni răi, ci doar oameni suferinzi. Oameni însetați de dragoste, care din cauza acestei lipse acute de iubire ajung să se comporte dur.

Iar un necuvântător îți arată că toți suntem egali. Și toți merităm o șansă. De aceea, un câine de exemplu, stă și lângă oameni frumoși, și lângă oameni fericiți, și lângă oameni triști, și lângă oameni care miros bine, și lângă aceia care nu au făcut un duș de săptămâni întregi. Un cățel își va iubi, va linge cu bucurie stăpânul când se vor reîntâlni după o mai lungă ori scurtă despărțire. El nu face diferența că ești parfumat ori transpirat. Iubirea lui e aceeași. E pură. E!

Pentru el nu contează nimic din ceea ce noi oamenii considerăm a fi „de bun simț”. Pentru el de bun simț e să aibă cui oferi iubirea. El te iubește necondiționat și nelimitat.

Dacă vreți să vedeți cum e să fiți iubiți necondiționat și nelimitat, luați-vă un câine. Priviți-l și învățați de la el. El se va împrieteni ușor cu oamenii și îi va privi cu căldură, și le va fi fidel.

Învățați și voi asta. Să fiți deschiși, să acceptați, să vă împrieteniți, că aveți căldură, înțelegere, chiar și fidelitate față de voi și față de ceilalți.

La nivelul globului, există un ADN colectiv. Un ADN în care ne regăsim cu toții și toate faptele noastre. Tocmai de aceea, e bine să știți, că fiecare emoție, fiecare gând, faptă… există în fiecare. Fie într-o formă manifestată, fie într-o formă latentă.

Suntem egali. Suntem la fel. Da, suntem și unici, dar în fiecare din noi există ceea ce există în toți. Vai, cum așa?! Adică fiecare suntem și buni și perfizi? Și încântători și parșivi?!  Da! Da! Da! Doar că ni s-a acordat liberul arbitru de a alege cum vrem să fim.

Și ni se întâmplă să vrem să fim mereu buni și încântători și fermecători, dar nu putem. Pentru că avem emoții, avem stări și situații care ne influențează. Și reacționăm. Iar reacțiile nici măcar nu e bine să le împărțim în bune ori rele. Ele sunt. Și s-au manifestat ca să mai învățăm ceva despre noi.

De asta spun că animalele vin să ne învețe să iubim dar și să ne iubim. Pentru că ele au puterea de a accepta totul așa cum este și mai puțin de a despica firul în patru și blama pe ceilalți. Când e rău rândul, ele pleacă. Punct.

Numai de ne-am putea imagina cât de grozav ar fi să avem, fiecare, dramul de curaj și înțegere să ne privim noi pe noi. Numai de… ! Cred că lucrurile s-ar schimba atât de puternic și s-ar instaura o stare de pace și calm.

Unii vor zice că fabulez sau că scriu fantasmagorii. Au tot dreptul. E în ADN-ul colectiv. Iar avantajul ADN-ului colectiv e că odată și odată la toți va ajunge această informație. Iar alegerea face diferența.

Și concluzionez cu titlul: Rolul animalelor de companie este să ne învețe să iubim, nicidecum să substituie iubirea! Meditați. Eu vă trimit iubire necondiționată.

Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.

Sursa foto: rd.com