Lately am văzut mai multe filmulețe în care copiii erau protagoștii care vedeau pentru prima dată. Cum cred că nimic nu este întâmplător, astăzi am simțit să scriu acest post cu titlul „Sindromul privirii disperate”.
Pornind de la copiii care văd pentru prima dată lumina zilei, chipul mamei sau jucăria preferată, de multă vreme stau și observ un comportament manifestat atât de femei cât și de bărbați: nevoia disperată de a căuta priviri.
Hmmm… adică cum?! Adică simplu: din cauză că suntem obișnuiți de generații întregi să căutăm în exterior împlinirea, liniștea, la fel cum facem cu hrana și cu alte nevoi, oamenii caută mereu în exterior hrană și pentru un self esteem scăzut, lipsuri sufletești, nemulțumiri, caută aprobare, nevoia de a fi văzuți, de a ieși în evidență și de a se simți admirați. Pe scurt: motive care să îi facă să se simtă mai bine.
Doar că este o falsă impresie că prin căutarea și atragerea privirilor ești mai bun, ai o stare mai bună. Și, cel mai important, este doar una de moment. Ce te faci atunci când privirile nu îți răspund sau nu te caută pe tine.
Adevărul e că toți căutăm ceva. De curând am învățat că cel mai potrivit e, în această etapă a vieții mele, să caut echilibrul. În toate. Deoarece echilibrul îți asigură panorama de a privi întreaga existență eficient. Chiar echidistant și neimplicat emoțional.
Să revin la subiectul principal. Uitați-vă și voi să vedeți cât de disperați, și femeile și bărbații, caută privirile celorlalți. Uitați-vă la voi cât de des faceți asta și de ce. Puneți-vă întrebări, vouă, nu celorlalți.
Uitați-vă cum oameni singuri sau cu partenerii de mână, în loc să fie focusați pe acum și aici, se focusează pe atunci și acolo. Singuri dau pasărea din mână pe cea de pe gard. Nu știu câți sunt conștienți de ceea ce își doresc sau de lipsurile pe care le au. Sau că au sindromul privirii disperate. Ei ca oameni, indivizi, ori ca și cuplu, respectiv parteneri ai cuplului. De faptul că manifestă un comportament care le „trădează” goliciunea interioară sau că au rămas cu un astfel de comportament dintr-o perioadă în care erau singuri și goi sufletește.
Adaug un mic asterix (*) pentru a ne înțelege că eliminăm din start absurditatea și ideea că tre să porți ochelari de cal sau să ai un comportament bizar. Să evităm extremele și să îmbrățișăm echilibrul mai sus amintit.
Am doi cunoscuți, unul bărbat, altul femeie, care, atunci când ești într-o conversație cu ei, își mișcă capul și învârt ochii în cap de zici că sunt girofaruri ale mașinilor de poliție. La un moment dat am zis că sunt agitați din cauza unei probleme „reale”. Chiar îmi ziceam „ce naiba se întâmplă?”. Ca mai apoi să am o stare de agitație fără motiv. Stând în prezența lor, agitați fiind ei, și mereu în căutare, am preluat starea.
Ea caută mereu bărbați, validarea, nevoia de a fi văzută, apreciere, el caută mereu privirea disperată a unei femei care să îl observe și pe el, să se oprească două secunde, poate chiar lasciv, și să îi transmită un discret „te-am văzut”.
Dar ei sunt singuri, zici că e normal să facă asta. Eu zic că nu e. Deoarece când te agiți prea mult, consumi energie și nu te mai poți concentra pe ceva. Poate pe acea privire care la un moment dat s-ar putea să și facă diferența.
Dar ei sunt singuri, și sunt atâtea cupluri care sunt în situația asta ori de câte ori ies pe stradă. În care el, ea, sau poate amândoi, caută alte priviri. În loc să le caute pe ale lor și să se privească sincer, întrebând, analizând motivele pentru care sunt împreună.
Atunci când ești mulțumit, cică, nu mai cauți în altă parte. Nici măcar priviri. Ce motiv ai avea să cauți în exterior dacă ai ales conștient persoana de lângă tine, dacă în ea (bărbat sau femeie) găsești ceea ce ai nevoie.
E drept că niciodată nu vei găsi persoana perfectă. Eu, tu, noi, voi… niciunii nu suntem perfecți. Și, mai mult decât atât, nu celălalt are rolul de a te umple cu vitalul care să îți dea viață și plăcerea de a trăi, ci tu însuți.
Dacă nu ești conștient de asta, poate ar fi bine să te trezești. Să te eliberezi și să eliberezi mâna pe care o ții atunci când cauți disperat(ă) priviri care să te hrănească și să îți ofere ceea ce nu ai „acasă”.
Repet, acasă e în tine. Cel/cea de lângă tine ar trebui să completeze casa, nu să o umple. Dacă în acest moment îi ai alături ca să te umple, te asigur că la un moment dat vor pleca. De ce? Deoarece vor secătui și nu vor mai avea hrană nici măcar pentru ei, darămite pentru tine. Îți recomand să citești articolul de aici ca să înțelegi, mai bine sper eu, treaba asta cu secătuirea și rodirea.
Mă apropii de final, dar cu un îndemn astăzi, care e mai mult decât o recomandare, și anume acela de a începe a vă privi pe voi. Vedeți-vă, descoperiți-vă, iubiți-vă. E cel mai eficient și cel mai practic. Priviți în lume ca să învățați de la ea, și ce e bine și ce e rău. Priviți cu rază lungă, adică ceilalți, dar și cu rază scurtă, pe voi și pe cei de lângă voi.
Voi întotdeauna meritați să vă vedeți și să vă fiți alături, însă analizați și apreciați dacă și cel/cea de lângă voi merită asta. Dacă „vă sunt suficienți”. Poate, privindu-i mai atent după acest articol, îi veți descoperi cu adevărat. Și ei sunt oameni care caută, care au nevoi, dorințe și aspirații. Inclusiv au răni sufletești, așa cum și voi aveți. Sau poate sunt plini de tot ceea ce vă doriți, însă nu ați știut din cauză că, ținându-i de mână, în loc să îi admirați, ați căutat disperat priviri care au rămas acolo și atunci, fără ca să aducă un plus vieții voastre.
Acum că ai citit toate acestea, e alegerea ta cum îți trăiești viața, cu cine mai ales, și cum îți risipești energia, implicit focusezi privirea și atenția. Viața e o sumă de alegeri. Unii zic că e vorba de karma. O cred în alegere, iar când viața ți-o servește direct și, poate, deloc confortabil, eu cred că e doar o reacție la faptele și alegerile tale.
Atât pentru moment. Respiră. Înțelege. Iartă. Ajută. Iubește.
Sursa foto: sciencenewsforstudents.org